Auditul extern

Auditul extern

Guvernul ne-a anuntat ca reglementarile referitoare la achizitiile publice vor fi modificate in vederea simplificarii procedurilor. Pana la proba contrarie, nu ne ramane decat sa salutam un astfel de demers. Aceasta ar fi o remarca universal valabila, insa in cazul dat se cuvine sa manifestam unele rezerve.
Prima (si, poate, cea mai importanta) se refera la efectul unor… simplificari de-a lungul a aproape doua decenii de cand se tot reglementeaza domeniul achizitiilor publice. Multe simplificari, mai ales cele care „scapau din vedere” posibilitatile de trucare a licitatiilor (nu mai vorbim despre practica abuziva a contractarii dintr-o unica sursa prin invocarea fortei majore”), au dus la extinderea coruptiei (s-o spunem pe cea dreapta). Dar, sa acordam prezumtia de corectitudine in intentia anuntata.
Discutia nu se poate incheia ansa aici. Este cazul sa constatam ca, numai in ultimul an, s-au adus modificari de substanta reglementarilor in materie, continuandu-se astfel o „traditie” intrucat este vorba despre „o materie” in care s-au emis, in mai putin de un deceniu, 38 de completari si modificari la acte normative care, la randul lor, au reprezentat formule „imbunatatite” la alte legi, ordonante (simple si de urgenta), hotarari guvernamentale, ordine de ministru etc. Nu reprezinta recordul instabilitatii legislative, dar se apropie si de aceasta faza.
In legatura cu cele doua elemente care merita sa fie retinute se situeaza un moment din dezbaterea parlamentara referitoare la proiectele de buget pentru anul in curs. Un deputat a propus realizarea unui audit extern taman pe tema achizitiilor publice, in special a celor destinate investitiilor, zona in care se aloca fondurile cele mai consistente. Primul-ministru a acceptat ideea, dar numai „in principiu”. Argumentul care l-a determinat sa respinga, in fapt, propunerea a fost formulat astfel: „Acest amendament este de buna credinta, doar ca el trebuie privit in complexitatea situatiei investitiilor din tara noastra. Din nefericire, multe dintre aceste investitii, la o analiza riguroasa nu rezista”. Prin urmare, s-a ajuns la concluzia ca „nu rezista” in urma unei „analize riguroase”. Si aceasta fara… audit extern. Mai departe a spus: „Cred ca dupa finalizarea bugetului de stat (care finalizare? A votului sau a executiei bugetare? – n.n.), printr-o analiza comuna a expertilor, care mai pot sa aduca si alte idei de acest fel, sa stabilim cu buna credinta ce trebuie finalizat in aceasta tara, in limita resurselor financiare. Acest amendament, in aceasta forma nu poate fi acceptat”. Noi comentam argumentarea, deoarece, cum se spune, vorbeste de la sine. Sa retinem, deci, ca – practic – nu s-a acceptat auditul extern in cazurile amintite.
In ceea ce ne priveste, consideram ca, intr-adevar, respingerea este corecta „in principiu”. Cand exista, in tara, platita din bani publici grei, o retea ramificata de control, incepand cu Curtea de Conturi, cand avem o Camera specializata in audit, normal ar fi sa utilizam aceste forte considerabile pentru clarificarea lucrurilor, pentru fundamentarea deciziilor si, nu in ultimul rand, pentru inchiderea unor robinete ale risipei. Dar experienta arata ca, in pofida unui astfel de potential, actele de coruptie, irosirea de fonduri publice continua intr-o veselie de nedescris. Zilnic, presa semnaleaza astfel de situatii. De aici s-ar desprinde concluzia ca un audit extern ar fi mai mult decat necesar? Dar ce facem cu amintita retea autohtona? O desfiintam? Si, apoi, cat ne va costa auditul extern si ce garantii avem ca nu-si va vari coada necuratul („ochiul dracului”)?
Pe masura ce avansam cu intrebarile ne dam seama ca, pana la urma, ramanem cu un stoc considerabil de principii si cu un deficit cronic de solutii. Asa ca, sa modificam, in continuare, reglementarile referitoare la achizitiile publice, fie si numai din pricina faptului ca, in acest mod, nu riscam sa ne plictisim. Cat despre celelalte riscuri, ramane… cum ne-am inteles.